Ieri a venit în evaluare un băiețel de 6 ani. Îngrijorarea părinților: „Și-a schimbat comportamentul de când s-a născut frățiorul.”
În discuție, observăm rigiditate comportamentală, dificultăți pe teoria minții. Decidem să testăm. Nu trece testul Sally & Anne. La capitolul emoții, identifică doar „fericit” și „supărat”.Pe parcursul evaluării este relaxat. Răspunde fluent acolo unde are competențe consolidate. Nu pare blocat. Nu pare copleșit. Doar… limitat pe anumite arii. Mama îl descrie „peste medie”, „foarte sensibil emoțional”. Realitatea evaluării arată altceva.
Tatăl confirmă comportamente de opoziție și agresivitate când lucrurile nu ies cum vrea el.Mama minimalizează: „Îl lovește doar pe tată, pentru că nu știe să se impună.” Și atunci apare imaginea clară:un copil prins între două oglinzi. Una reflectă realitatea.
Cealaltă reflectă dorința părintelui. Ce se întâmplă când oglinda realității este acoperită? Când un părinte neagă constant dificultățile copilului:intervenția întârzie;ariile deficitare rămân nemodelate; rigiditatea se consolidează; dificultățile sociale se adâncesc; agresivitatea devine strategie validată;copilul nu învață responsabilitatea pentru comportamentele sale.
Pe termen lung, pot apărea:
-dificultăți serioase de integrare școlară;
-relații sociale superficiale sau conflictuale;
-toleranță scăzută la frustrare;
-opoziționism accentuat;
-sentiment confuz de superioritate necorelat cu competența reală;
-dificultăți în asumarea limitelor și regulilor.
Un copil care este constant scuzat nu învață să se regleze. Un copil care este supraevaluat artificial nu învață să își cunoască limitele.Iar un copil care nu își cunoaște limitele nu își poate construi competențe reale. Adevărata protecție nu este negarea. Este confruntarea blândă cu realitatea. Copiii nu au nevoie de părinți care să le apere imaginea. Au nevoie de părinți care să le susțină dezvoltarea. Uneori, cea mai mare dovadă de iubire este să ai curajul să vezi lucrurile exact așa cum sunt.