Ieri, la centru, am trăit un moment care m-a durut nu doar ca președinte de ONG, ci mai ales ca mamă de gemeni cu autism.A venit o mămică pentru o evaluare. Un copil „genial”, „sensibil”, dar cu „probleme de comportament” apărute după nașterea fratelui – aceasta era povestea ei. Realitatea clinică ne-a arătat însă altceva: dificultăți clare pe teoria minții și pe identificarea emoțiilor de bază. Un tablou de dezvoltare ușor atipică, ce are nevoie de înțelegere și intervenție, nu doar de etichete de „genialitate”.Dar ceea ce a durut mai tare a fost cerința mamei: „Vreau să intre pe o altă ușă. Nu vreau să aibă de-a face cu copiii ăștia cu probleme. Nu vreau să știe că există.”Această „ușă separată” este, de fapt, un zid imens pe care îl ridicăm între copil și propria lui identitate. Când refuzăm să vedem neurodiversitatea din jurul nostru de teamă că ne-ar putea „contamina” imaginea de perfecțiune, îi transmitem propriului copil un mesaj toxic: „Dacă nu ești perfect, nu ești demn de a fi văzut.”Să fugi de „copiii ăștia” când copilul tău are, în esență, aceleași nevoi de conectare și reglare, este o formă de negare care nu face decât să amâne un adevăr. Mai devreme sau mai târziu, acel copil va simți că nu se potrivește într-o lume construită doar pe standarde de „genialitate”. Și atunci, unde se va refugia, dacă acasă a învățat că „ceilalți” sunt de evitat?La centrul nostru, nu avem uși separate. Avem uși deschise către acceptare. Copiii noștri – înalt funcționali sau cu nevoi complexe – sunt oglinzi ale umanității în formele ei cele mai pure.Sănătatea emoțională a unui copil începe cu acceptarea părintelui. Iar vindecarea comunității începe atunci când înțelegem că nu există „noi” și „ei”. Existăm doar noi, părinții, luptând pentru copiii noștri.Vă rugăm, nu le mai construiți uși separate. Învățați-i să meargă împreună. 💙